Cand eram copil, aveam senzaţia că ştiu foarte bine ce este lumea, cu toate că nu ştiam nimic; acum am senzaţia că nu mai ştiu ce este lumea, cu toate că ştiu destule.
***
E ciudat cum cuvintele ma inunda atunci când mă pregătesc de culcare, când aştept un bus, când nu am pe ce scrie. Când am pe ce, cu ce şi când – parca intreg sistemul rational mi se preface intr-un ghem de retele incalcite si distorsionate. Ar trebui să ţin lângă mine un caiet, să scriu în el în stare de semi-reverie sau în timpul somnului. Aş putea scrie atunci povesti dintr-o alta lume,as putea rapi o clipa din lumea perfectiunii, si mi-as crea propriul univers. Dar dacă mă ridic şi iau un pix în mână cu siguranţă am toate şansele să îmi pierd şirul gândurilor, să redevin ceea ce eram de la bun început, adică un fel de aglomerare vegetală care debitează prostii în momentele nepotrivite şi nu face mare lucru cu viaţa sa. Iar dacă încerc totuşi să zic ceva, cu siguranţă va fi ceva ce s-a mai spus, scris, simţit, gândit de către alţii înaintea mea, adică trivialităţi despre viaţă, lume, despre mine.
***
Si ca sa evoc din nou flecareala cotidiana, plictisitoare si monotona care sufoca asemenea unei plante otravitoare existenta:
3 puşti pierzând vremea lângă un "non-stop" de cartier; unul dintre ei sparge brusc tăcerea: "bă, aseară m-am îmbătat foarte tare!"; ceilalţi amici preiau ştafeta din zbor: "unde?", etc. Asta e viaţa, un mănunchi de fleacuri legate strâns între ele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu